04/09/2026
Ne-am dorit să ne mutăm la țară, pe pământul strămoșilor lui Dan.
Nu a fost un drum simplu. Au fost piedici, ani de muncă și momente în care ne-am întrebat dacă vom reuși să ducem totul până la capăt. A fost și incendiul, care a venit peste ceea ce construisem și ne-a făcut să o luăm din nou de la capăt. Dar nu am renunțat. Am rămas legați de locul acesta și de gândul că aici trebuie să fie casa noastră. Iar când, în sfârșit, am văzut-o ridicată, bucuria s-a amestecat cu o recunoștință greu de cuprins în cuvinte.
Pentru că știm cât ne-a costat. Nu doar în bani și în muncă, ci în răbdare, teamă, speranță și puterea de a continua.
Poate tocmai de aceea, după ce ne-am terminat casa, am simțit nevoia să ridicăm la poartă o troiță.
Nu pentru că așa se face și nici pentru a arăta ceva lumii. Ci pentru a așeza locul acesta sub ocrotirea lui Dumnezeu.
Troița noastră va fi rugăciunea noastră spusă în piatră. O mulțumire pentru că am putut să ne ridicăm casa pe pământul familiei și o rugă pentru cei care trăiesc în ea, pentru cei care îi vor trece pragul și pentru cei care au trăit aici înaintea noastră. Incă nu am sfințit-o...pentru că așteptăm să o inchinăm Sfântului Mihail....
Dar troița noastră va mai spune ceva. Va spune povestea meșterului care, după atâtea troițe lucrate pentru alții, o va ridica pe a lui. Un meșter fascinat de Brâncuși, de simplitatea formelor sale și de felul în care piatra poate spune atât de mult prin atât de puțin. De aceea, troița noastră nu va semăna cu alta. Va purta credința noastră, recunoștința pentru casa pe care am putut să o ridicăm și ceva din omul care a gândit-o și a lucrat-o.
Poate că așa începe, de fapt, povestea fiecărei troițe. Unele se nasc din recunoștință. Altele se ridică în fața unui necaz mare, atunci când omul nu mai poate face altceva decât să se roage. Pentru sănătatea unui copil bolnav. Pentru puterea de a trece printr-o încercare. Pentru o minune pe care numai Dumnezeu o mai poate aduce. O asemenea troiță devine rugăciunea unei familii așezată în piatră. Rămâne acolo și spune, fără multe cuvinte, despre durere, speranță și credința că ajutorul poate veni chiar și atunci când totul pare pierdut. O troiță poate porni și dintr-o promisiune făcută cândva, din dorința de a ocroti o familie, de a cinsti un loc sau de a lăsa mai departe un semn al credinței.
De aceea, troițele noastre nu pornesc de la un model de serie. Pornesc de la povestea omului, de la locul în care vor fi așezate și de la ceea ce trebuie să spună despre cel care le ridică.
Uneori personalizarea înseamnă o icoană, un hram, un nume sau câteva cuvinte gravate în piatră. Alteori stă chiar în forma troiței, în proporțiile ei și în felul în care meșterul așază în piatră ceva din povestea celui care o va ctitori. Întâi o gândim. O vedem așezată în locul ei. Îi potrivim forma, dimensiunile și fiecare detaliu.
Apoi o lucrăm aici, în Atelier. Pentru că o troiță cu adevărat personală nu vorbește doar despre credință.
Vorbește și despre omul care a ridicat-o.
