05/07/2026
5 iulie: Poplifugia. Vechii romani aveau un număr considerabil de sărbători cu denumiri aparent „enigmatice”, a căror semnificație nu mai era pe deplin înțeleasă nici măcar de erudiții antici și care continuă, până astăzi, să ridice dificultăți de interpretare. Dintre acestea, două evocă ideea de „fugă”: a regelui, Regifugium (25 februarie), respectiv a poporului, Poplifugia (5 iulie) (< poplus, formă arhaică pentru populus). De ce ar „fugi” poporul și cm ar putea un asemenea gest să capete suficientă semnificație, încât să fie comemorat periodic printr-un ritual public? Marele erudit roman de la sfârșitul Republicii Marcus Terentius Varro explica această sărbătoare printr-un episod petrecut după retragerea galilor din Roma, ocupată în 390 î.Hr. (sau, după unii istorici contemporani, mai probabil în 387 î.Hr.) în urma victoriei lor de la râul Allia - poporul ar fi fugit (fugerit populus) de panica (tumultus) iscată de un posibil atac al unor cetăți din Liga Latină, precum Ficulea și Fidenae, care ar fi profitat de slăbirea Romei („De lingua Latina”, V, 18). O tradiție similară este consemnată și de Plutarch, în „Viața lui Romulus” (29, 4-5). Tot despre o fugă a poporului vorbea în secolul al II-lea î.Hr. și istoricul Lucius Cornelius Piso Frugi, care numea sărbătoarea Populifugia: romanii ar fi luat-o la sănătoasa în timpul unei lupte cu etruscii (populus in Tuscis a fugam) desfășurată la Nonele lui iulie, spălându-și obrazul a doua zi printr-o biruință (victoria) în cinstea căreia au săvârșit un ritual de jubilare numit vitulatio („sărbătoarea bucuriei”) închinat zeiței Vitula (< vita = „viață”), pe care, cm se vede, Piso o considera sinonimă cu Victoria (cf. Macrobius, „Saturnalia”, III, 2, 14-15). Istoricii greci Dionisie din Halicarnas, în scrierea „Antichități romane” (II, 56, 5), și Plutarh, în „Viața lui Romulus” (29, 2-4), oferă o altă tradiție: „fuga” ar comemora panica ce cuprinsese poporul după ce Romulus, care-l convocase într-o adunare, dispăruse pe neașteptate la așa-numita „Mlaștină a caprei”. În relatarea lui Plutarh, evenimentul este plasat la Nonele lui iulie și este însoțit de un detaliu ritualic semnificativ: participanții imitau fuga dezordonată și confuzia mulțimii, care striga nume obișnuite precum Marcus, Lucius sau Gaius - ecou al chemărilor disperate de ajutor. Aici, însă, se ivește dificultatea în care este pus istoricul contemporan: tradiția romană, păstrătoare respectuoasă cu memoriei întemeietorului Vrbei, plasează dispariția miraculoasă, în timpul unei furtuni, a lui Romulus și trecerea lui în rândul nemuritorilor sub numele de Quirinus în februarie; tocmai de aceea pe 17 ale acestei luni romanii sărbătoreau Quirinalia. Or, din versiunea lui Plutarh, rezultă că Romulus a suferit o a doua moarte și a beneficiat de o a doua apoteoză - la Nonele lui iulie! Și Cicero scria că, tot la Nonele din iulie, în timpul unei eclipse, „natura a pus capăt vieții terestre a lui Romulus, care s-a ridicat, datorită virtuții sale, la cer” („De re publica”, I, 16, 25). Problema se complică și pentru că, în iulie, Nonele (cele nouă zile corespunzătoare primului pătrar al Lunii de dinainte de ide = 15 ale lunii calendaristice, când se manifesta Luna plină) cad, în mod normal, în ziua de 7, nu de 5! Nu este necesar să reluăm aici explicațiile savante, adesea excesiv de elaborate, propuse de cercetarea modernă. Este suficient să observăm că întreaga tradiție referitoare la „fuga poporului”, la dispariția lui Romulus și la „dublarea” Nonelor lui iulie (în zilele de 5 și 7) poate fi interpretată din două perspective complementare. Prima o pune în legătură cu un autentic „spirit astronomic” al romanilor, reflectat în preocuparea constantă de a ajusta calendarul, astfel încât lunația convențională (luna calendaristică) să rămână în acord cu ciclul lunar efectiv, de aproximativ 29,5 zile, când se manifesta Luna plină. Scopul acestor corecții era ca sărbătorile stabilite în funcție de fazele Lunii să coincidă cât mai fidel cu realitatea astronomică. În același registru se înscrie și Regifugium-ul din 25 februarie: „fuga regelui”, adică „ascunderea”, sustragerea, absența din spațiul public a preotului numit rex sacrorum sau rex sacrificulus („regele sacrului” sau „regele sacrificiilor”), care ar fi trebuit să convoace poporul în adunare, pentru a-i vesti apariția primei seceri a Lunii, presupunea, prin însăși dispariția sacerdotului, „gonirea”, eliminarea simbolică din calendar a câtorva zile, care nu mai erau contabilizate, pentru ca, astfel, anul lunar de douăsprezece luni să poată fi armonizat cu anul solar de 365 de zile. Cea de-a doua perspectivă evidențiază dimensiunea agrară, rustică, a civilizației romane și conexiunea ei, încă dificil de descifrat în totalitate, cu gândirea politică: dubla „moarte” a lui Romulus, în iulie și februarie, reproduce, în cheie simbolică, dublul ciclu al destinului grâului: prima „moarte” a acestuia are loc la începutul verii, în lunile iunie-iulie, odată cu secerișul, care trebuia încheiat înainte de Poplifugia; cea de-a doua survine în februarie, în timpul treieratului, când boabele erau desprinse de spice, paie și pleavă, devenind astfel hrană pentru oameni.
Imagine generată cu ajutorul AI, care poate conține inexactități.
![9 august: f(astus) Sóli Indig(eti) i[n colle Quir(inali) fer(iae)] / quod e(o) v̲[icit C(aius) Caesar Phars(ali)] („Zi ...](https://img3.engineering10.com/903/167/1495622919031678.jpg)
